More than a friend

M-am decis, in sfarsit, sa scriu si despre cainele meu. Este un caine extraordinar, exact ceea ce aveam nevoie. Imi e mai mult decat prieten, de fapt el face parte din familie, e practic al doilea frate al meu. Este un Siberian Husky, cu ochi albastri si blana in trei culori: argintiu, negru si mult alb. Rasa asta este una mai ciudata, ei sunt caini de zapada, deci se adapteaza foarte bine in zonele cu temperaturi joase, iar Bucurestiul nu se incadreaza deloc in parametrii astia. Sunt caini utilitari, rudimentari, caini renumiti in lume datorita rezistentei iesita din comun chiar si in cele mai grele conditii, adica la -30 grade. De-a lungul timpului au castigat cele mai multe curse de atelaj din zona Alaska, aceasta fiind cea mai grea si cea mai celebra cursa de atelaj canin, dar si in tarile din Europa de Nord. Sunt caini destul de greu de crescut. Naparlesc aproape tot anul si din cauza asta trebuie periati zilnic sau la cel mult doua zile. Blana lor este compusa din doua straturi, puful care le tine de cald si care este pozitionat exact pe piele, formand practic un strat de protectie si blana propriu-zisa, pozitionata exact deasupra pufului. Sunt caini medii insa extrem de puternici.
Iata o mica povestioara cu acesti caini extraordinari:
"In ianuarie 1925, la o temperatura de minus 50 de grade Celsius, o sanie pornea din Enchorage (Alaska) transportand serul impotriva epidemiei de difterie din orasul Nome. La sanie trageau 150 de caini, inhamati cu randul, in echipe de cate 19. Ei erau unica sansa a locuitorilor din Nome! Distanta de 1065 km a fost strabatuta in numai 6 zile, iar aceasta cursa contra mortii a intrat in legenda cu numele Serum Run. Zeci de vieti au fost salvate, datorita micilor si incrancenatilor Husky. Dar sa nu uitam si sutele de ani in care Husky a fost un auxiliar indispensabil pentru viata populatiei Chukchi. Astfel, Husky este una dintre rasele eroice, careia omul ii datoreaza multe secole de supravietuire in indepartatul nord. Huskyului Balto, caine conducator de echipa si simbolul efortului colectiv al confratilor sai, i s-a ridicat o statuie in Central Park din New York. "
Ei bine cainele meu nu a salvat nimic, nu are statuie nicaieri, decat poate in sufletul familiei mele. Este exact asa cum veti gasi descrieri pe net: incapatanat, puternic, greu de dresat, extrem de inteligent, agil, vanator prin excelenta, curios si neinfricat. Cand era mai mic avea tendinta sa ne domine si atunci am inceput sa ma impun. L-am facut sa inteleaga ca eu sunt stapanul si din fericire a inteles repede ierarhia in haita. Pentru ca da, ei traiesc in haita, se trag din lupi si au un caracter apropiat de acestia. Practic noi suntem haita lui, condusa de mine evident, nici nu se putea altfel :))) Este un caine extrem de iubitor, e innebunit dupa noi, ne protejeaza si ne respecta deciziile, mie cel putin.... Fiind extrem de protectiv e greu sa se inteleaga cu strainii, acestia pentru el reprezentand un pericol. Deasemenea, fiind mascul, nu se intelege cu alti masculi, decat cu cei pe care ii domina, in niciun caz cu cei care latra sau maraie, oricare ar fi motivul. Nu-i este frica de nimic, indiferent ce ar fi. A avut o gramada de dispute de-a lungul timpului, cea mai tare cu un ciobanesc carpatin al unei vecine. Am murit de ras, desigur dupa ce i-am despartit. Nu aveam in fata decat imaginea lui latrand si muscand in stanga, apoi fugind in dreapta, apoi musca in fata si fugea in spate, parca era un tantar care ciupea din loc in loc :)))
Am fost cu el la dresaj, avea 6-7 luni si dresorul nu s-a putut intelege cu el, sarea sa-l muste cand ridica tonul :))) Astfel ca a trebuit sa merg eu si sa urmez instructiunile dresorului. Avea un defect cand era mic, manca de pe jos. Ma enerva la culme. L-am calmat la dresaj.....A conectat ala o bucata de parizer oridnar (trebuia ceva cu un miros foarte puternic) la o sursa de energie si cand am trecut cu cainele pe acolo s-a repezit imediat la bucata respectiva sarind in aer juma de metru. A doua oara la fel si de atunci nu a mai pus gura pe nimic ce nu-i apartine. Nu-i mai trebuie nimic de pe jos, daca simte un os sau altceva de genul, pufaie si scutura din cap si-n ziua de azi, dupa 6 ani de la dresaj.
Are un mers usor cracanat si o fuga specifica rasei, parca zboara, parca pluteste, pare ca nu depune nici cel mai mic efort. E o bucurie cand ninge. Scate capul pe balcon (i-am improvizat un mic gemulet la nivelul lui) si se uita cum ninge dand din coada in acelasi timp.
Se ataseaza greu de alt caine insa daca a facut asta e in stare de orice pentru a-l proteja de 'pericole'.
Cand mergeam cu el la dresaj, mai era un catel, un ciobanesc german. Ala era un pic mai bleg, se aseza cu burta in sus si facea pipi de frica daca se apropia un caine latrand sau maraind. Carlo al meu l-a luat repede sub aripa lui protectiva si intr-una din zile o haita de 3-4 catei s-a apropiat de ei latrand. Rex cel bleg s-a asezat imediat in pozitia preferata :)) iar Carlo a ramas pe pozitii batandu-se cu aia doar pentru a-si proteja prietenul. Normal ca am intervenit si i-am gonit, sa nu credeti ca e vreun superdog sau Chuck Norris :))) voiam doar sa scot in evidenta simtul protectiv extrem de dezvoltat. La fel s-a intampla si cu Cora (cea mai frumoasa cockerita din lume) sora lui mai mare (la figurat), care a fost incoltita de 2 maidanezi in acelasi parc. In secunda in care Cora a latrat, mai subtire decat de obicei, Carlo a rupt-o la fuga si s-a izbit in aia pana i-a gonit.
Este si extrem de curios, daca misca ceva el e primul acolo sa vada ce se intampla. Asa s-a intamplat si cand avea 3-4 luni, eram cu el in parcul tineretului si a vazut o barca pe lac care facea un pic de galagie (vaslea respectivul). N-a stat pe ganduri si a sarit in apa incercand sa inoate pana la barca aceea, insa s-a intors realizand probabil ca e prea departe. Aveam inima cat un purice atunci.
Insa cea mai caraghioasa caracterisca a lui este ca fura. Fura pe rupte, in special jucarii de la copiii din parcul unde-l scot in mod frecvent. A spart odata o minge a unui copil, care evident a inceput sa planga. Am incercat sa-l calmez, sa-i explic ca ii cumpar alta minge insa nu m-am putut intelege cu el. Peste cateva zile eram din nou cu cainele in parc si aud deodata un glas de copil strigand cat il tineau plamanii:"Mami, mami asta e cainele care mi-a spart mingea" :))) imi venea sa intru in pamant.
Ar mai fi si alte povestioare cu dementul meu caine, insa despre asta in alt post ;)
Inchei cu un citat deja celebru:
"Cu cat cunosc mai multi oameni, cu atat imi iubesc mai mult cainele" !!!